Prelegere susținută în cadrul conferinței internaționale ””Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” (iubirea creștină, relația umană și profesionalismul în actul îngrijirii medicale, organizată de Institutul Auxologic și Auxologico -President Băile Felix, 13 decembrie 2025)
Învățătura „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.” (Matei 22, 39), printre numeroasele sale aplicații, motivează și îndemnul ”Grijește-ți aproapele ca pe tine însuți!”.
Stimați invitați, doamnelor și domnilor,
Înainte de a-mi începe expunerea, doresc să pun în valoare prezența celor trei episcopi orădeni: ortodox, PS Sofronie Drincec, greco-catolic, Virgil Bercea și romano-catolic, László Böcskei, care este și președintele Conferinței Episcopilor Catolici din România. Unitatea reprezintă una dintre forțele fundamentale care au modelat evoluția umană. Întâlnirea recentă dintre Papa Leon al XIV-lea și Patriarhul Bartolomeu I, de la Niceea (azi İznik în Turcia), nu a fost doar un eveniment pentru a fi consemnat în cronicile mijloacelor de comunicare în masă, ci reprezintă o sursă de inspirație și un exemplu al unității în diversitate, care nu este o metaforă ci o realitate, putând să devină un program al iubirii creștine autentice bazate pe respect. Sănătatea spirituală a creștinilor are nevoie de modele de unitate, de mărturisire, motiv pentru care prezența Preasfințiilor lor sporește valoarea și importanța acestui eveniment dedicat îngrijirii celor suferinzi și a înveșmântării cu sens creștinesc a atenției pe care cadrele medicale ar fi indicat să o manifeste față de cei bolnavi.
Revenind la tema conferinței, în tradiția creștină, a avea grijă de cel suferind nu este doar o opțiune morală, ci o datorie. Orice știință medicală, oricât de avansată, își are rostul în persoana umană, care posedă o demnitate inviolabilă. Conceptul de a fi cu toții ”fii ai lui Dumenzeu” ne obligă la un anumit comportament. Omul bolnav nu își pierde demnitatea prin boală; dimpotrivă, devine mai vulnerabil și are nevoie de o grijă și mai atentă. Psihanalistul Sigmund Freud observa că „din vulnerabilitățile noastre se naște adesea forța noastră”; tocmai grija față de celălalt face posibilă această transformare. Adevărata îngrijire pornește de la convingerea că fiecare pacient merită aceeași atenție și respect pe care le-am oferi cuiva drag.
Tema sănătății este mereu de actualitate deoarece este bunul cel mai de preț al unei persoane, dar și al unui stat. Politicile sanitare arată calitatea vieții unei țări. Cele mai importante investiții sunt în om, în sănătatea și educația lui. Oamenii dacă nu au sentimentul unui sistem sigur, cum este cel de sănătate, devin mai răi. Si politica și medicina au nevoie de suflet. Felicit organizatorii pentru inițiativa de a stimula interesul pentru abordări integrate, elementul spiritual fiind parte din noi.
Să ne imaginăm următorul moment din viața de spital: avem un pacient copleșit de durere și un medic împovărat de responsabilități sau dezorietat cum s-a întâmplat în timpul pandemiei Covid-19. În vârtejul protocolarelor și al tehnologiei, contactul uman se poate pierde ușor. Dar dacă medicul se oprește preț de un minut, se așează lângă pat, privește pacientul în ochi și îl ascultă cu răbdare, acel minut poate schimba totul. O privire plină de compasiune, un zâmbet cald sau o mână așezată cu blândețe pe umăr transmit un mesaj puternic: „Ești important ca om, îmi pasă de tine.” Spre exemplu o îmbrățișare venită la timp poate inhiba gândul sinucigaș al unei persoane depresive. Nu se face niciodată risipă de tandrețe, de „talentul” esențial de a fi aproape, alături, împreună.
În acea clipă, demnitatea pacientului este reafirmată fără cuvinte. Medicul nu mai este doar un tehnician al vindecării trupului, ci și un însuflețitor al speranței. Astfel de gesturi simple reactivează solidaritatea umană: suferința celui bolnav nu mai apasă doar pe umerii lui, ci devine purtată, chiar și simbolic, împreună, de medici, asistenți și familie. Un medic nu îngrijește doar pacientul, îngrijește întreaga familie a acestuia. Sfântul Pavel exprimă același adevăr atunci când spune: „Dacă suferă un membru, toate membrele suferă împreună cu el” (cf. 1 Corinteni 12,26).
Grija însuflețită de iubire are un efect transformator asupra ambelor părți. Pacientul se simte iubit și prețuit ca persoană, iar pentru cel care îngrijește (medic, asistent, voluntar) actul atenției care poate fi actul iubirii în sens creștin, dă un sens profund muncii sale. Solidaritatea, descrisă de reflecția socială creștină, nu este un concept abstract. Ea se trăiește, așa cum spune același apostol Pavel, când „plângem cu cei ce plâng” și „ne bucurăm cu cei ce se bucură” (Cf. Romani 12,15). O astfel de atitudine modelează caracterul, ne face mai empatici și contribuie la o cultură a binelui comun. O societate care își tratează membrii vulnerabili cu iubire și demnitate devine mai bună, mai unită, mai aproape de idealul fraternității. Și apropos de empatie, de emoție și de rațiune, Hristos spune la un moment dat: „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31) .
În cele ce urmează doresc să mă opresc asupra modelului de empatie paulină.
Omul este o ființă relațională. În viziunea lui Pavel, omul este constitutiv relațional. Conceptele de koinonia (comuniune), soma (trup) și agape (iubire) descriu o antropologie în care identitatea personală este indisolubil legată de apartenența la comunitate. Astfel, empatia nu este un act ocazional, ci o consecință ontologică a faptului că membrii comunității sunt „mădulare unii altora” (Romani 12:5). Capacitatea de a simți cu celălalt devine posibilă deoarece există o unitate fundamentală între persoane.
Empatia în Sf. Pavel nu este un act ocazional ci o transformare, o consecință ontologică a faptului că membrii comunității se simt ”mădulare unii altora”, când un organ suferă, întreg sistemul din care e parte are de suferit. Capacitatea de a simți cu celălalt devine posibilă deoarece există o unitate fundamentală între persoane.
Pavel are o empatie transformatoare. Intră în realitatea interioară a celorlalți. Le înțelege slăbiciunile și nevoile, se identifică cu slăbiciunile altora, simțind durerea lor ca pe a sa, creând o legătură profundă de comunitate. Pavel se pune în locul lor, împărtășește experiențele lor. Simte durerea altora și îi face pe alții să simtă durerea lui. La Pavel avem o empatie transformatoare, cu scop moral și spiritual, nu doar emoțional.
Pentru creștini exemplul sublim al empatiei este Hristos, Dumnezeu însuși a coborât printre oameni, a suferit alături de ei și i-a înțeles.
Psihologia modernă ne ajută să înțelegem de ce compasiunea și conexiunea umană sunt atât de vindecătoare. Un concept central este empatia: capacitatea de a te pune în locul celuilalt, de a-i înțelege emoțiile și perspectiva. Empatia este esențială în relația terapeutică și joacă un rol decisiv și în relația medic–pacient. Psihologul umanist Carl Rogers descria empatia ca fiind capacitatea de „a percepe lumea interioară a celuilalt ca și cum ar fi a ta, fără să pierzi condiția «ca și cum»”. Psihanalistul Heinz Kohut definea empatia drept „capacitatea de a gândi și de a te simți pe tine însuți în viața lăuntrică a altei persoane”.
Freud, la rândul său, observa că „atunci când iubim nu suntem niciodată lipsiți de apărare în fața suferinței”; tocmai de aceea, iubirea empatică a celui care îngrijește are o forță vindecătoare aparte: îl atinge pe celălalt acolo unde este mai fragil, fără să-l judece, fără să-l abandoneze.
Psihologul Daniel Goleman, cunoscut pentru cercetările sale despre inteligența emoțională, atrage atenția că simplul fapt de a fi cu adevărat atenți la celălalt deschide calea spre conexiune: „simpla atenție, spunea el, ne permite să construim o legătură emoțională; fără atenție, empatia nu are nicio șansă”. Așadar, înainte de orice tehnică sofisticată, primul „medicament” este atenția plină de respect la persoana din fața noastră.
Când pacientul se simte înțeles și acceptat, se creează un climat de încredere care îl ajută să se vindece mai repede sau să suporte boala mai ușor. Studii recente arată că pacienții îngrijiți de medici empatici au rezultate mai bune: durerea percepută scade, calitatea vieții crește, iar aderența la tratament este mai mare. Omenia funcționează perfect împreună cu știința: inima și tehnologia, împreună, pot realiza ceea ce niciuna singură nu reușește pe deplin.
Dincolo de aspectul strict medical, empatia oferă bolnavului ceva ce nicio pastilă nu poate oferi: sens și speranță. Psihiatrul Viktor Frankl, supraviețuitor al Holocaustului, ne amintește că omul are nevoie de un „de ce” pentru a îndura aproape orice „cum”: suferința își schimbă chipul atunci când capătă un sens. În contextul nostru, suferința bolii devine mai ușor de purtat când pacientul simte că nu suferă inutil: că durerea lui este înțeleasă, împărtășită și integrată într-o „poveste” mai mare, cea a vindecării, a reconcilierii cu sine și cu ceilalți și a maturizării interioare.
Imaginați-vă un pacient care primește un diagnostic grav. Într-un scenariu, medicul comunică vestea sec și pleacă. În altul, își așează o mână pe umărul lui, îi vorbește cu blândețe, răspunde la întrebări și îl asigură că vor lupta împreună. Diferența este enormă. În primul caz, pacientul se poate cufunda în disperare; în al doilea, chiar dacă trece prin șoc și durere, știe că nu este singur. Relația umană cu medicul devine un canal prin care primește curaj, speranță și sens. Boala devine un drum pe care cineva îl parcurge alături de tine.
În același timp, trăim într-o epocă paradoxală: suntem hiperconectați digital, dar adesea deconectați sufletește. Rețelele sociale ne dau iluzia că suntem mereu aproape unii de alții (prin mesaje, like-uri, emoji-uri) și avem impresia că am alinat suferința cuiva. În realitate, numeroase studii asociază utilizarea intensivă a acestor platforme cu creșterea depresiei, anxietății și a sentimentului de izolare. Eu personal cred că rețelele pe care le numim sociale sunt mai degrabă antisociale.
Vedem suferința pe ecrane (fotografii cu bolnavi, apeluri umanitare) și reacționăm uneori scurt cu un like. Dar rămânem de multe ori neimplicați. Suferința devine „conținut”, nu apel la acțiune. În plus, comunicarea virtuală elimină elemente esențiale ale întâlnirii reale: tonul vocii, atingerea, tăcerea, privirea încurajatoare. Această realitate ne pune o întrebare clară: cum redăm profunzimea relațiilor umane într-o lume fragmentată de virtual?
Răspunsul trece prin a revaloriza întâlnirea față către față. Să descoperim ceea ce Andrei Pleșu numea miracolul întâlnirii. În domeniul îngrijirii medicale, dar și în familie, educație, religie, avem nevoie să ieșim de după ecrane și să fim cu adevărat prezenți unii pentru alții. Să ascultăm activ, să privim oamenii în ochi, să fim atenți la suferința lor chiar și când nu este rostită. Rețelele de comunicare pot fi instrumente utile, dar nu pot crea comuniune sufletească autentică. Aceasta se naște doar din empatie reală și angajament personal. Niciun progres tehnologic nu va înlocui căldura unei inimi care iubește și compasiunea unui suflet care ascultă.
Prin urmare, fiecare persoană care trece pragul cabinetului sau a secției de spital este o chemare la a împlini îndemnul lui Isus: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Matei 25,36). Aceste cuvinte ne amintesc că, în orice om aflat în suferință suntem chemați să-L vedem pe Hristos. Prin grijă plină de iubire devenim colaboratori ai lui Dumnezeu în lucrarea Sa de mângâiere și vindecare. Eu personal consider că medicul este extensia lui Dumnezeu în lume.
Vă invit pe toți să redescoperim puterea tămăduitoare a iubirii trăite în profesionalism. Nu e întâmplător că Freud, care nu prea era un predicator al Evangheliei, spunea că „iubirea și munca sunt pietrele de temelie ale umanității noastre”: în îngrijirea bolnavului, aceste două dimensiuni se unesc în mod exemplar. Știința fără iubire poate deveni rece; iubirea fără știință poate fi neputincioasă. Împreună însă, ele pot realiza minuni.
Cura personalis (grija față de întreaga persoană) este idealul spre care tindem. Dacă vom practica o îngrijire cu suflet, vom vedea că și noi vom fi transformați de această grijă. Vom merge acasă nu doar obosiți, ci îmbogățiți, știind că, în fiecare rană alinată, în fiecare lacrimă ștearsă, în fiecare zâmbet readus pe chipul cuiva, am făcut lumea puțin mai luminoasă, mai aproape de „împărăția iubirii” pe care Dumnezeu o dorește între oameni.
Distinsă audiență,
Binele pătrunde în lume în mod silențios, asemenea nașterii lui Hristos. Să strecurăm bunătate în inimile oamenilor dacă dorim să schimbăm lumea în bine, să întărim sufletele disperate. Un medic asemenea unui preot, poate schimba disperarea unei persoane și a unei familii în speranță. Pustiul sufletelor veștejite de indiferența față de aproapele poate să se transforme într-o grădină, dacă știm să fim buni creștini înainte de a fi mari catolici, ortodocși, neoprotestanți.
Vă mulțumesc pentru atenție!