- Diplomație
- E.S. George Bologan, ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, interviu exclusiv – La Vatican, în numele credinței
by Cristiana P. Bota18 mai 2026 Share
Înainte de a fi ambasador, înainte de a fi la Roma sau pe coridoarele Vaticanului, George Bologan a fost copil. Copilăria sa e o hartă vie a României, trasată cu pași jucăuși între Hunedoara, Oradea, Sânmartin, Bistrița și Gorjul lui Constantin Brâncuși. O hartă ca o inimă ce pulsează între oraș și sat, între pământ și cer. Pe atunci, lumea era fără telefoane, dar plină de viață: bunici, cărți și ulițe animate de oamenii pe care Oscar Wilde i-ar fi numit „sarea pământului”. Preoți învățați, țărani cuminți, ortodocși, greco-catolici, romano-catolici, baptiști, diferiți, dar toți legați de un suprem ”împreună”.
Din aceste întâlniri s-a format intelectualul de astăzi. Nu știa că e martor al istoriei, printre preoți, unii colegi de suferință în temnițele comuniste, și alături de bunicul care îl învăța să așeze flori pe mormintele eroilor și să recite poezii de Coșbuc. Învăța astfel să-și păstreze nealterate rădăcinile, pentru că uitarea este începutul pierderii. Din această lume își trage seva a ceea ce este astăzi, din Paște și Crăciun, din duminici, bunici și cărți. Mai apoi, viața l-a purtat la studii înalte – filosofie, teologie, comunicare – inclusiv la universitățile din Roma. Teologia devine pentru el „știința științelor”, iar comunicarea, un adevăr care trebuie spus cum trebuie.
Întâlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea și vizita sa în România s-au conturat, în mărturia ambasadorului, ca momente de grație și răscruce: credința și istoria s-au întâlnit pentru a arăta lumii chipul profund european și spiritual al Ortodoxiei. Vizita Papei, în 1999, a fost un moment de lumină, în care România a respirat unitate. Mai târziu, ambasadorul George Bologan a ridicat simbolic o biserică în Sânmartin, Bihor, mărturie a unei vizite istorice și ancoră spirituală pentru memoria colectivă. Biserica devine loc al revelației, al înțelegerii și al vindecării sufletului.
Apropierea de Papa Francisc aduce altă nuanță, una de simplitate și căldură, cu o bunică și un copil ca simbol al credinței. Pentru că, spune ambasadorul Bologan, dacă mai există credință în Est, ea izvorăște din iubirea și evlavia bunicilor.
În misiunea sa diplomatică, lumea nu mai este împărțită în granițe. Vaticanul e o forță spirituală globală, unde diplomația se face și cu har. Aici, 44 de hectare au propriul ritm și propriile reguli, iar harul și credința se întrepătrund cu politica și cultura internațională.
Diplomația de la Vatican înseamnă dialog interconfesional, susținerea proiectelor sociale și medicale – de la spitalul Bambino Gesù la „Casa Sfânta Anastasia” – și construirea imaginii României prin cultură, educație și solidaritate. Fiecare întâlnire și gest simbolic contează mai mult decât pare la prima vedere.
Privind România din afară, George Bologan descoperă o națiune cu profundă trăire spirituală și bun-simț, capabilă să contrabalanseze frivolitatea și răutatea. Observă oameni remarcabili, comunități românești ce transmit valori autentice și provocarea generațiilor noi: cum să păstrăm legătura cu rădăcinile, cum să facem România atractivă și să creăm oportunități.
Într-un registru mai larg, el subliniază rolul intelectualilor și al liderilor culturali. Academia Română, cu istoria sa, rămâne un reper. Intelectualul trebuie să vegheze, să educe și să inspire, să împiedice proliferația superficialității și să construiască încredere și solidaritate prin exemplu personal.
În încheiere, ambasadorul ne amintește că viitorul nu e o chestiune de hazard, ci de grijă și angajament. România va fi ceea ce vom ști noi să facem din ea.
Domnule ambasador, înainte de a fi fost student la Roma, diplomat sau martor al istoriei recente a Vaticanului, ați fost copil. V-ați născut la Hunedoara, ați crescut în Oradea și Sânmartin (Bihor), ați petrecut o perioadă din viață în Bistrița și nu vă este străin nici Gorjul lui Brâncuși și mai nou, prin ”adopție”, aparțineți puțin și Moldovei. Ați cunoscut și geografia sacră a satului românesc, unde biserica și pământul erau centrul vieții, ca o transpunere a înălțării umane. Cum v-a modelat acea perioadă?
Mai întâi vă mulțumesc și mă bucur să vă cunosc. Din discuția preliminară se pare că va fi un interviu de ”cursă lungă”, dar captivant, provocator și pe alocuri revelator. Consider că sunt norocos pentru că am petrecut copilăria într-o perioadă fără telefoane mobile, beneficiind de biblioteca bunicilor materni, apoi în adolescență am participat, alături de un grup de prieteni mai mari, la manifestația din 22 decembrie 1989 din centrul Oradiei și am fost martorul perioadei de tranziție, iar acum trăiesc sfârșitul unei lumi și începutul unui nou ciclu al istoriei.
Trăind ultima parte a comunismului, am știut să prețuiesc mereu libertatea și sacrificiul. Am avut șansa să experimentez două universuri, cel urban, bunicii materni și cel rural, bunicii paterni. Aveți dreptate, când mă aflam la bunicii de la țară viața comunității era în jurul bisericii. Botezurile, nunțile, înmormântările ofereau o dimensiune sacră pelerinajului omului către Absolut. Mi-au rămas întipărite imaginile care vorbesc despre psihologia de profunzime a poporului român (tema poate fi dezvoltată citind cartea prof. D. David).
Respectul pentru sacru, solidaritatea între oameni sunt aspecte care m-au impresionat și la care mă gândesc azi – într-o lume secularizată, fragmentată de rapacitatea cu chip uman și oarecum paralizată de indiferență- cu nostalgie. Spre exemplu, îmi amintesc când se construia o casă se obișnuia să se facă clacă, în general participau rudeniile și vecinii, iar dacă cineva avea o încercare (boală sau vreo supărare) întreaga familie se aduna și se mobiliza să-i fie aproape. Nunțile creau o atmosferă de veselie care consolida coeziunea comunității. Duminica după amiaza, când oamenii ieșeau să socializeze pe uliță, în fața casei, parcă timpul era mai tihnit și mai răbdător față de cel de azi. Bătrânețea nu încerca nimeni să și-o ascundă, era expresia cumpătării, a bunătății și sursa de înțelepciune pentru cei mai tineri, sufletele și credința iradiau frumosul pe chipul blajin al oamenilor.
Consumismul, atmosfera vexantă, relativizarea valorilor, individualismul excesiv, orgoliile, dorința de îmbogățire, graba permanentă și evoluția tehnologică, față de care nu am prea știut să ne raportăm, au diluat mult acest aspect uman, iar pentru mulți timpul se scurge anodin.
Și viața din jurul bisericii? Cum o cunoștea copilul George? Sunt convinsă că Dumnezeu a venit și prin figurile bunicilor, ale preoților sau ale unor oameni simpli, atât de simpli încât doar Dumnezeu încăpea în inima lor.
Ați menționat oameni simpli. Oscar Wilde a scris că ”oamenii minunați precum pescarii, agricultorii, plugarii (…) sunt adevărata sare a pământului”. Expresia a ajuns să indice, în mod mai metaforic, bunătatea, blândețea și autenticitatea; viața și credința se împleteau în viețile oamenilor simpli pe care am avut șansa să îi cunosc și să mă inspire. Fiecare om credincios este un sanctuar al prezenței lui Dumnezeu. Biserica era axa lumii. Intrând în biserică toate simțurile te făceau să participi la ceea ce astăzi eu numesc întâlnirea existențială a omului cu misterul.
Înainte de 1990 în satul bunicilor erau două biserici, una ortodoxă și o bisericuță romano-catolică în care se slujea în limba română pentru familiile de greco-catolici și de credincioși din Moldova care veneau la tratamente cu băi termale. Copilăria mi-a oferit șansa să cunosc preoți cărturari, adevărate enciclopedii, unii dintre ei vorbeau latină fluent. De asemenea, am cunoscut mulți preoți greco-catolici care fuseseră condamnați la ani grei de temniță, însă aveau chipurile senine, erau motivați de un elan spiritual pe care este dificil să îl descrii. Îmi aduc aminte cum duminica după-amiaza un preot unit venea și se întâlnea cu un preot ortodox aflat la pensie, fost paroh (Pop Valentin) din satul bunicilor mei, cu timpul am înțeles că fuseseră colegi de anchetă și suferință. Bunicul sub pretextul că merge în vizită la fratele lui mă lua și participam la discuții despre istorie, credință, respect confesional. Pe cei doi preoți mărturisirea credinței i-a unit și apropiat. Pentru mine au rămas un exemplu și un factor motivator de a lucra pentru apropierea dintre oameni și pentru dialog. Pentru ca doi oameni să se înțeleagă nu este nevoie să împărtășească aceleași idei, ci să aibă același nivel de respect.
Era un adevărat univers al credinței, am cunoscut și preoți romano-catolici și pastori baptiști, toate aceste întâlniri mi-au modelat acceptarea diversității în care oamenii își manifestă credința și relația cu Dumnezeu, mi-am format o cultură a toleranței și respectului, în fond fiecare va răspunde dacă a făcut alegeri greșite. Vrajba între creștini delegitimează Evanghelia. Pentru că vorbim despre copilărie, eram fascinat de poveștile bunicilor care fuseseră pe frontul de Est și pe cel de Vest, mă impresionau și mă făceau tot mai curios să aflu despre acte de vitejie și să explorez o lume pe care filmele istorice o povesteau romanțat și, pe vremea aceea, erau presărate cu mesaje ideologice.
Azi pentru mulți virtuțile par o infirmitate, pentru cei de atunci erau sursa discernământului. Eroii ne-au oferit mereu compasul etic al timpului. Am crescut cu aceste imagini ale eroilor, de fapt cu un cult; bunicul matern mă ducea la biserică, apoi la teatrul de păpuși și în unele duminici la cimitirul eroilor și îmi cumpăra câte o garoafă să o pun pe mormintele celor cărora le datorăm libertatea și demnitatea. În fiecare sâmbătă seara bunicul patern făcea cu mine catehism, îmi vorbea despre istorie și mă învăța cântece patriotice și îmi recita câteva poezii pe care le știa din Coșbuc. În postul Crăciunului mă pregătea să merg cu Steaua și, în timp ce învățam rolurile, confecționam împreună cu bunicul coiful din carton, învelit în staniol de ciocolată pe care se aplicau imagini religioase (în regionalism acest coif se numește ciacău).
Cunoașterea, credința, experiențele, afecțiunea celor din familie și din jur, educația, sunt elemente care contribuie la formarea noastră ca oameni.
Chiar, cum se formează credința într-un copil? Ce contează, de fapt?
În primul rând familia este cea care sădește credința în sufletul fiecărui copil, însă acest lucru nu înseamnă impunere și nici habotnicie. Copii sunt curioși, vor să afle lucruri noi, sunt fascinați de mistere, dorința de cunoaștere și de pătrundere a tainelor sunt fundamentale pentru descoperirea și aprofundarea credinței. În plus, credința dădea și continuă să ofere un ritm timpului prin duminici, sărbători; ca și copil abia așteptam să petrec sărbătorile Nașterii și Învierii Domnului. Întregul timp se rânduia în funcție de aceste praznice, la care se adăugau Rusaliile când se făcea procesiunea la holdele de grâu și Adormirea Maicii Domnului.
Și apoi? Cum v-au modelat rădăcinile? Când copilul devine adult și începe să ia contact cu marile fragilități ale lumii, cum păstrezi acel fir interior al credinței și al valorilor?
Rădăcinile și tradițiile sunt importante pentru un om, la fel cum sunt de importante pentru un popor. Ai tradiții și valori bine înrădăcinate va fi mult mai dificil să fii manipulat. Ori de câte ori am vorbit despre acest aspect am dat exemplul copacului ale cărui rădăcini sunt bine înfipte și cel care are rădăcini mai slabe, acesta din urmă poate fi smuls de orice vijelie și azvârlit. Cel cu rădăcinile bine înfipte rezistă, chiar dacă uneori se mai îndoaie. Când facem alegeri trebuie să evaluăm și să discernem, exersându-ne astfel libertatea. Evaluarea deciziilor care le luăm se face în funcție de valorile pe care le împărtășim.
Domnule ambasador, parcursul dumneavoastră academic este unul impresionant. De la filosofie și teologie la universități pontificale din Roma, la științele comunicării, cursuri de securitate și guvernare sau leadership în mai multe instituții academice… Ce v-au lăsat toate acestea în modul de a gândi, de a simți și de a acționa?
Am dorit să urmez teologia, scientia scientiarum, deoarece am fost cuprins de dorința de a pătrunde misterul omului și al lui Dumnezeu, să înțeleg care este sensul vieții și al morții. În prima decadă a libertății câștigate după decembrie 1989 era un curent puternic de studiu al teologiei și al științelor umaniste, se oferea mult spațiu universului credinței (după cum se numea și emisiunea din grila TVR). Spre exemplu, un curent care susținea studiului teologiei și al științelor umaniste a fost generat în anii ‘90 de Colegiul Noua Europă. Consider și azi că cei care îmbrățișează teologia sunt cercetători ai semnificației Vieții și Adevărului, sunt căutători de Dumnezeu. Am urmat această succesiune de cursuri de formare pentru a deprinde mai multe metode de studiu și pentru a-mi dezvolta adaptabilitatea.
Când am decis să studiez jurnalismul la LUMSA (una dintre prestigioasele universități romane) a fost pentru că înțelesesem valoarea comunicării, a importanței de a informa corect societatea, de a susține democrația și de a comunica responsabil. Fiecare universitate îți oferă o metodă, la aceasta se însumează experiența și rețeaua de contacte. Alte cursuri de perfecționare au fost posibile datorită politicii MAE de încurajare a formării continue a personalului diplomatic. În parcursul academic am fost norocos să fiu îndrumat de profesorul Ioan Horga, la sugestia academicianului Pompiliu Teodor. O plajă largă de experiențe formative te ajută la identificarea problemelor, la stabilirea criteriilor de decizie și la animarea și întreținerea unor discuții cu interlocutorii.
Este important să menționăm că dumneavoastră l-ați cunoscut îndeaproape pe Papa Ioan Paul al II-lea și chiar i-ați fost în preajmă într-un moment particular. Cum se trăiește, de fapt, întâlnirea cu un om al istoriei și al transcendenței? Personal, vă mărturisesc că l-am admirat pe Papa Ioan Paul al II-lea. Poate și de aceea aș vrea să vă întreb, ce avea acest om atât de special, atât de sacru?
Faptul de a fi fost acreditat la Sala de Presă a Sfântului Scaun mi-a înlesnit să particip la mai multe evenimente în Palatul Apostolic (reședința Suveranului Pontif) cu participarea Papei Ioan Paul al II-lea. Așa s-a întâmplat și cu ocazia momentului la care vă referiți, avea loc vizita Patriarhului Teoctist la Roma. Fusesem selecționat de purtătorul de cuvânt al Papei, Joaquin Navarro-Valls, să fac parte din pool-ul de presă care participa la întâlnirea celor doi lideri spirituali în Biblioteca Papei. La terminarea întâlnirii, secretarul de atunci al Papei Wojtyla, Stanisław Dziwisz, mi-a spus ”dumneavoastră mai rămâneți”. Apoi mi s-a explicat că Sfântul Părinte urmează să revină în Bibliotecă și rolul meu va fi acela să parcurg împreună cu dânsul textul pentru liturghia din a doua zi de la Bazilica Sfântul Petru unde participa și Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române. De obicei acest tip de pregătire se face cu cei din Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, însă la acea vreme nu aveam compatrioți în această structură de susținere a activității Papei și pentru situații cum a fost pregătirea vizitei în România și alte momente era chemat monseniorul Anton Lucaci de la Radio Vatican.
Faptul că am fost recunoscut de secretarul Papei, în acea împrejurare, a însemnat pentru mine un moment de grație unic, despre care, la acea dată, știau doar câteva persoane printre acestea fiind sora Giovanna Gentili de la Sala de Presă, episcopul Virgil Bercea și rectorul Colegiului ”Pio Romeno”, Olivier Raquez. Mi s-a pus un taburete lângă Suveranul Pontif și am parcurs textul, apoi cu o privire limpede și cu greutate în glas m-a întrebat despre tinerii din România, ce viitor au, a insistat asupra acestui subiect, apoi s-a interesat despre cercetarea umanistă. Și-a amintit detalii de la vizita din România, mi-a spus că în fiecare vineri se roagă pentru cardinalii decedați în ultimul an, printre aceștia aflându-se și cardinalul Todea. Cunoștea forte bine sensibilitatea și evlavia popoarelor din est.
Prin modul în care se raporta se simțea că are o sensibilitate umană și că suferința și încercările i-au fost tovarășe de drum, dar a știut să le îmbrace cu sens. Privirea îi radia bunătate, reușea să te pătrundă și să înțelegi că nu este o persoană de fiecare zi. Deși cuprins de neputința trupului, simțeai că este o jertfă ”a lui Hristos și în Hristos”, Cel care îi era izvorul forței lăuntrice și al speranței. În ochii săi puteai citi intensitatea credinței.
Îi plăcea metafora atribuită României de ”Grădină a Maicii Domnului”. E adevărat că avem o Grădină, dar trebuie să veghem să nu i se spulbere farmecul din cauza cinismului unora care zâmbesc sardonic și mai aruncă gunoaiele prin ea (în toate sensurile).
Privind astăzi la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, se întâmpla în 1999, a fost ea un moment providențial? Ce ne-a arătat, de fapt?
A fost o premieră istorică și noi românii ne mândrim cu acest fapt. Să dăm Cezarului ce este al cezarului, un merit determinant l-a avut și diplomația română, fiind obiectivul principal al Ambasadei pe lângă Sfântul Scaun, după reluarea relațiilor diplomatice. Vizita a dovedit că, pentru a face istorie, e nevoie să depășim prejudecățile și să luăm decizii curajoase. Dacă ne-am fi împiedicat într-o retorică anticatolică, nu ne-ar fi ajutat să dovedim că pentru români creștinismul nu este o etichetă, ci un program de viață. A fost momentul în care am arătat lumii întregi că ortodoxia este parte a patrimoniului spiritual și identitar european. Curajul Patriarhului de a sta alături de Episcopul Romei a fost un gest de mărturie și a dat credibilitate Evangheliei în fața celor care privesc cu neîncredere către creștinism, anticlericali sau agnostici.
Biserica Ortodoxă Română a fost privită cu multă simpatie, beneficiind mai apoi de sprijinul Bisericii Catolice din Europa și din alte părți pentru a înființa parohii pentru credincioșii ortodocși români, reușind astfel ca mulți compatrioți să își păstreze identitatea spirituală și lingvistică. România a avut foarte mult de câștigat de pe urma vizitei pontificale și datorită acoperirii mediatice globale de care Biserica Catolică dispune. Nu cred că un alt moment legat de România a fost atât de mediatizat la nivel planetar, după decembrie 1989. Să nu uităm că mineriadele lăsaseră asupra țării noastre o masă întunecată și apăsătoare de cărbune care opaciza și contrasta cu felul în care ne defineam ca popor și ne-am fi dorit să fim percepuți în lume. Prin urmare, vizita lui Ioan Paul al II-lea a deschis multe perspective românilor și României și a scos la suprafață frumusețea sufletului românesc. Eu însumi în acele zile comentam vizita în studioul televiziunii Telepace, care la acea dată emitea pentru Vatican și mi-am putut da seama de anvergura internațională a evenimentului. Zilele de 7-9 mai 1999 au fost o sărbătoare, oamenii erau senini, se înțelegea semnificația iubirii creștine, Bucureștiul și întreaga țară erau cuprinse de o atmosferă senină și optimistă, care astăzi se pare că ne cam lipsește.
Ați ales chiar să ridicați o biserică în România, în comuna Sânmartin din Bihor, în cinstea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea …
Da și vă felicit pentru documentare! Biserica am dorit să fie înălțată deoarece marile momente ale istoriei trebuie consemnate prin simboluri trainice. Există riscul ca memoria scurtă a oamenilor să stingă rapid reflectoarele unor evenimente care ne-au influențat starea de spirit sau au pus o piatră la temelia unei Românii relevante, civilizate și respectate. Vizita Papei Ioan Paul al II-lea a fost deschiderea și confirmarea drumului euroatlantic al țării noastre.
Când construiești o biserică trăiești un sentiment special, de împlinire, de satisfacție. M-au fascinat și inspirat convertirea și scrierile filosofului francez André Frossard (pentru cine este interesat îi sugerez cartea ”Dumnezeu există, eu L-am întâlnit”). Acesta, în opera sa Dieu en questions, scria: ”Dincolo de lumea care ne înconjoară și din care facem parte, există o altă realitate, infinit mai concretă decât cea în care credem în general, iar această realitate este cea definitivă, în fața căreia nu mai există întrebări”, iar locul acestui fel de revelație este biserica. Răul profund din inima omului, care este cauza relelor din lume, se tratează în biserică, de aceea este nevoie de duhovnici/spirituali bine pregătiți, la fel cum în spitale avem nevoie de medici pregătiți care să ne inspire încredere, dar să revenim la discuția noastră.
Să revenim. De la întâlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea aș vrea să mergem către cea cu Papa Francisc, o întâlnire recentă. Cum a fost pentru dumneavoastră audiența la Papa Francisc, se întâmpla înainte de trecerea sa, și ce impresie v-a lăsat acest Suveran Pontif în dialogul direct cu România?
Papa Francisc era o persoană mai puțin constrânsă de schemele protocolare, era degajat, spontan, avea un simț al umorului foarte dezvoltat și cu o memorie a detaliilor. Își amintea cu plăcere vizita în România, în special vizita de la Iași în timpul căreia a rămas impresionant de imaginea unei bunici care a venit cu nepoțelul ei de câteva luni. Vedeți dumneavoastră, Biserica este printre instituțiile care sunt intergeneraționale, iar dacă în Estul Europei, după 42 de ani de comunism, mai există credință, acest fapt se datorează credinței bunicilor.
Papa Francisc a avut primul contact direct cu România printr-un preot român, originar din Bihor, mai precis din Vadu Crișului, monseniorul Ioan Dan, care era profesor de drept canonic la Universitatea Catolică din Buenos Aires. În cadrul întâlnirii mi-a povestit de monseniorul Dan. Repet, a păstrat o frumoasă amintire a vizitei din țara noastră, a oamenilor și locurilor pe care le-a vizitat sau traversat (drumul de la Blaj la aeroportul din Sibiu a fost străbătut în mașină). A apreciat deschiderea Bisericii Ortodoxe Române și atenția manifestată de patriarhul Daniel în 2019. De asemenea, la ultima întâlnire din ianuarie 2025 mi-a spus: ”România este o democrație autentică, pot conviețui împreună și Guvernul republican și Casa Regală”.
Sunteți al șaptelea ambasador român la Vatican după 1990, ”succesor” al profesorului Liviu-Petru Zăpîrțan. Cum ați perceput continuitatea și responsabilitatea acestei misiuni?
Fie că am fost la Roma sau Madrid am recunoscut meritele predecesorilor pentru că relația istorică cu un stat nu începe și nu se termină cu un ambasador, suntem simple verigi ale aceluiași lanț care susține România.
Fiecare ambasador are propria carismă și obiective individuale, orice șef de misiune diplomatică continuă ce au început predecesorii și, bineînțeles, își pune amprenta în mod distinct pe durata mandatului său. Un ambasador în exercitarea funcției nu este mai important decât colegul său precedent sau de la o altă ambasadă, stilurile doar sunt diferite. Și noi, ambasadorii, trebuie să evităm religia orgoliosului care este egolatria și să arătăm partenerilor și comunităților de români că suntem un corp de profesioniști responsabili care muncim pentru același scop. Și în primul mesaj pe care l-am transmis de la Sfântul Scaun, după ce am prezentat scrisorile de acreditare, am menționat că ”le mulțumesc iluștrilor înaintași, nivelul relației foarte bune cu Sfântul Scaun li se datorează”.
Înainte de 1950, unul dintre reprezentanții României pe lângă Sfântul Scaun a fost Nicolae Petrescu-Comnen, cel căruia i se datorează salvarea Florenței de la bombardamente și distrugere în cel de-al II-lea Război Mondial, motiv pentru care a fost făcut cetățean de onoare al orașului Renașterii. Prin urmare Ambasada la Sfântul Scaun și Ordinul Suveran de Malta a avut misiuni și realizări de anvergură, dar puțin cunoscute publicului larg.
Cum ați trăit momentul investirii noului Suveran Pontif, Papa Leon al XIV-lea?
Este un privilegiu pentru un ambasador să prindă alegerea unui nou Pontif. Sunt momente încărcate de simbolism și de mesaje politice, pe lângă faptul că atmosfera din Piața Sfântul Petru este unică, memorabilă datorită participării entuziasmante a zeci de mii de suflete, chiar peste 100.000 de oameni proveniți din toate colțurile lumii. Această imagine ne dovedește că unitatea în diversitate nu este un slogan, ci o caracteristică a creștinismului, un exemplu că înțelegerea între oameni este posibilă când cineva (Hristos) și ceva (credința) îi unește. Concordia nu este o utopie, depinde de cum putem să ne gestionăm emoțiile negative, în acest sens credința este un sprijin real.
Domnule ambasador, cum privește noul Suveran Pontif, Papa Leon, către România?
Ca una dintre țările care are vocația de apropiere a Bisericilor creștine din Apus și Răsărit, o sinteză a ceea ce ne definește ca europeni. Dacă analizăm atent și obiectiv observăm că cel mai puternic element de coeziune între europeni, indiferent de confesiune este creștinismul. În plan tehnic, diplomatic, atât România, cât și Sfântul Scaun susțin respectul pentru dreptul internațional și multilateralismul. La întâlnirea cu șefii de misiune străini acreditați la București, președintele Nicușor Dan a reiterat aceste direcții de politică externă, susținând ”regândirea și eficientizarea sistemului multilateral”. Papa Leon a menționat la începutul acestui an că multilateralismul trebuie revigorat, fiind locul dialogului și al întâlnirii între statele rivale.
Mulți dintre cei care ne citesc poate că nu știu ce presupune misiunea pe care o îndepliniți dumneavoastră în relația cu Sfântul Scaun. Ne puteți explica? Ce înseamnă, în linii mari, să fii diplomat la Sfântul Scaun?
Este o misiune atipică, care nu poate fi comparată cu activitatea bilaterală de pe alte ”spații”. Comunicarea, structura în sine a Sfântului Scaun (nu ai ministerele economiei, apărării, industriei etc.) presupun un mod diferit de interacțiune. În plus, un alt aspect puțin înțeles pentru cei neinițiați în ale teologiei, aici se lucrează și cu harul. Când are loc conclavul se fac tot felul de speculații în mass-media internațională, însă nu întotdeauna opiniile coincid cu realitatea din spatele zidurilor acestui teritoriu de 44 ha care adăpostește o mare putere la nivel mondial. Activitatea diplomatică la Vatican îți oferă un cadru complet al situației internaționale, cu abordări diferite față de diplomația bilaterală propriu-zisă. Papa reprezintă 1,4 miliarde de suflete din întreaga lume.
Ca să vă mai dau un exemplu, cu ocazia Jubileului Tinerilor de anul trecut am fost martorii unei prezențe la Roma de peste un milion de tineri, niciun șef de stat sau de guvern din lume nu a strâns vreodată în jurul său un număr de tineri atât de numeros și eterogen din punct de vedere cultural și lingvistic. Analiștii consacrați definesc Sfântul Scaun ca având unul dintre cele mai eficiente modele de Soft Power. Contul de Facebook al Ambasadei României pe lângă Sfântul Scaun și OSM prezintă doar o parte din activitatea noastră, fără a intra în agenda de audiențe ale ambasadorul și fără a menționa sau detalia diferite reuniuni tehnice sau evenimente de protocol. Organizăm și participăm la diferite conferințe, la evenimente ale Bisericilor românești din Roma, promovăm și susținem dialogul și colaborarea între confesiunile creștine, susținem organizarea unor manifestări culturale. O bună parte din activitate este dedicată relațiilor cu spitalul pediatric al Vaticanului, Bambino Gesù, loc unde medicii, de o calitate umană și profesională rar întâlnită, schimbă disperarea în speranță. Alături de Secretariatul de Stat pentru Culte susținem proiectul Episcopiei Ortodoxe Române de la Roma ”Casa Sfânta Anastasia”, a cărei menire va fi găzduirea aparținătorilor și copiilor care sunt tratați la spitalul Bambino Gesù. Pentru finalizarea proiectului, Episcopia mai are nevoie de susținere consistentă. În afara comunicării instituționale cu MAE, Președinția și Guvernul, interacționăm și cu Conferința Episcopală Catolică din România și Patriarhia Română, dar și cu alte culte recunoscute de statul român când suntem solicitați.
Ați reprezentat România, de-a lungul anilor, în Italia și în Spania, în contexte culturale și istorice diferite. Ce ați învățat despre România văzând-o din afara granițelor? Și ce ați descoperit despre români, prin ochii celor de acolo?
Chipul multor români arată o puternică trăire spirituală. Avem un fond de bun-simț care poate fi antidotul la trivialitatea și răutatea care în ultimii ani ne cam bântuie și divizează, dar nu suntem diferiți de alte popoare. Avem oameni remarcabili care sunt ambasadorii de imagine ai României, la fel cum preoții și pastorii sunt ambasadorii spiritualității românești. Acum apare a treia generație, mulți dintre ei născuți în țările gazdă. Va trebui să evităm retorica lacrimogenă legată de țară și să ne gândim cum putem face ca România să devină mai atractivă pentru cei care aparțin acestei generații. Cred că primul pas important s-a făcut odată cu dezvoltarea infrastructurii rutiere, mai e nevoie de cea feroviară, apoi de un sistem de educație performant și unul de sănătate care să nu te împingă să cauți profesioniști în afara țării. Pentru cei ce doresc să se reîntoarcă în patrie, încă mai sunt proiecte care pot fi accesate și care reprezintă oportunități pentru cei creativi și dornici să se implice în mediul antreprenorial, probabil mai multă debirocratizare le-ar fi de ajutor.
Care considerați că este responsabilitatea intelectualului astăzi? Vă întreb mai ales în contextul aniversării celor 160 de ani ai Academiei Române, o instituție care a traversat imperii, regimuri și, desigur, crize.
Academia este forul suprem de consacrare științifică și culturală. Intelectualul astăzi ar putea oferi consiliere pentru stat și societate și ar putea emite opinii asupra unor dosare care țin de educație, cultură, mediu. Din păcate mulți intelectuali preferă să nu se implice, doar că în acest caz riscul este să lase locul altor voci în Capitol care nu neapărat au autoritatea științifică de a se pronunța. Răul se extinde cât timp oamenii de bine nu fac nimic. Intelectualii ar trebui să vegheze să nu prolifereze kitch-urile, tupeul, incompetența, fatalismul, să contribuie la revigorarea și promovarea conștiinței morale. Intelectualii pot educa tinerii în vederea controlului democratic și civilizat al puterii.
L-ați cunoscut pe profesorul Ioan-Aurel Pop ca istoric și ca președinte al Academiei Române. Cum influențează, de fapt, un intelectual de un asemenea calibru o societate aflată în schimbare, mai bine spus într-o viteză uluitoare din toate punctele de vedere?
Funcțiile pe care le-am ocupat și buna colaborare pe când domnia sa era director la Institutul Cultural Român de la Veneția ne-a apropiat profesional și uman. Profesorul Pop preda și la Universitatea Ca Foscari și organiza conferințe cu participarea unui public larg, nu doar a celui consacrat, programa numeroase evenimente de substanță pentru comunitatea românească cu ocazia zilelor importante ale calendarului național. Făcea un fel de apostolat al rostului cunoașterii istoriei noastre și a Europei. De fapt, prima dată l-am întâlnit într-un grup de dascăli de la Universitatea Babeș -Bolyai, care se aflau în Roma la un simpozion. Printre aceștia se aflau și profesorii Ovidiu Ghitta și Nicolae Bocșan și una dintre figurile de referință ale istoriografiei românești, căruia îi datorez formarea în domeniul jurnalismului, profesorul Pompiliu Teodor, apreciat pentru deschiderea sa europeană.
Să presupunem că istoria nu ne va judeca după ce am avut, ci mai degrabă după ce am păstrat. Ce credeți că ar trebui să păstrăm, ca oameni și ca națiune?
Să păstrăm Omenia și Credința. Dar, înainte de a ne bate cu pumnul în piept că suntem mari ortodocși, catolici, neoprotestanți, să dovedim că suntem buni creștini. Dacă vom fi buni creștini, vom fi mai solidari și toleranți, iar societatea ar avea mai puține cazuri de corupție, mai mulți medici empatici, mai puține procese și lucrul fiecăruia dintre noi ar fi făcut cu mai multă temeinicie și conștiință.
Dacă ar fi să lăsați un gând românilor despre viitorul României, care ar fi acela?
Am fost și noi, asemeni altor neamuri, la răscrucea intereselor marilor puteri și a confluențelor marilor culturi, am rezistat cu bune și cu rele. Trei mari curente au decis soarta României și toate s-au ispirat din valorile europene: mișcarea pașoptistă, aceeași care a inspirat și realizat Unirea Principatelor, Junimea și Școala Ardeleană. Istoria unui neam se face (apoi o scriu alții) privind spre generațiile care vor veni. Nu este suficient să invocăm mari nume ale istoriei, acestea cel mult ne pot inspira să fim și noi pomeniți de generațiile următoare pentru cum am făcut ca România să fie mai respectată și să conteze mai mult în lume.
Normalitatea și concordia societății le vom atinge atunci când mulțumirea fiecăruia dintre noi va fi mulțumirea celuilalt, când capra vecinului ”va trăi” și nu va trebui ”să moară”, când ne vom grăi de bine și ne vom îngăduii unii pe alții. Și un lucru important, valabil în multe situații și care mi-a rămas în minte în urma unei lecturi recente, ”când vrem încrederea cuiva, să îl asigurăm că suntem de încredere”. România va fi ceea ce vom ști să facem noi din ea.
Surse foto: Arhiva E. S. George Bologan, Basilica
Nota redacției:
Interviul cu E.S. George Bologan, ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, a fost realizat inițial pentru ediția tipărită a revistei Ambasador pentru România și este publicat integral pe site-ul revistei, oferind cititorilor acces complet la viziunea și parcursul distinsului diplomat. Publicarea are loc cu prilejul comemorării Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, marcând 15 ani de la beatificarea sa și 25 de ani de la alegerea sa ca membru de onoare al Academiei Române. Anul 2026 se dovedește simbolic, căci luni, 18 mai, s-au împlinit 106 ani de la nașterea Suveranului Pontif, recunoscut drept unul dintre cei mai iubiți papi din istorie.