Se poate vorbi fără limită despre prietenie. Voi așterne doar câteva referințe, descrieri ale celui mai nobil sentiment pe care și-l pot împărtăși oamenii unii altora, nu de puține ori până la sacrificiul suprem. Putem face un exercițiu de imaginație sau de memorie cu episoade fericite și nefericite despre cum ar trebui sau nu ar fi bine să se comporte oamenii din jurul nostru și cât de rarisim ar fi indicat să ne adresăm cu atributul ”prieten”. Prietenia este o expresie a ceva lăuntric, o idee, un gând, o emoție, o valoare a omului profund. Fiecare epocă dezvoltă credințe, fiecare schimbare de paradigmă a societății modifică valori, prietenia rămâne în accepțiunea ei universală o valoare constantă. Capacitatea de a relaționa este definitorie pentru om, însușirea de a interacționa cu sinceritate este și mai importantă. Prietenia este o formă de relaționare morală care ascunde dorința inconștientă a reîntoarcerii la forma de sociabilitate primară, necoruptă de trufie și încăpățânare, de egoism. Ea poate scrie destine.
Prieteniile se reduc din cauza reinterpretării criteriilor care stau la baza relațiilor interumane, numeroase fiind limitate la starea de interes sau compromis în ceea ce mulți consideră supraviețuirea în jungla din jurul nostru pe care Jean Paul Sartre o considera ca fiind ”iadul”.
În cazul lui Epicur în capul listei a ceea ce este esențial pentru fericirea omului se află nevoia de prieteni, apoi de libertate. Același susținea, spre exemplu, că este bine să nu mănânci niciodată singur. Pentru Epicur, a avea prieteni era cea mai mare plăcere umană. Ca notă adăugată în acest articol, Epicur în epistola către Menoeceus considera, totodată, că important este ca omul să ajungă la ”sănătatea corpului și calmul sufletului pentru o viață fericită”, ceea ce noi deseori ne dorim dar suntem incapabili să realizăm este să punem în balanța rațiunii uneori lucrurile, pentru a nu avea mereu sufletul tulburat, evitând astfel acțiuni care destabilizează o prietenie și pacea cu noi înșine.
Biblia, best seller-ul tuturor vremurilor până în prezent, are mai ales în cărțile sapiențiale numeroase definiții, pilde și imagini ale prieteniei. Una dintre definițiile cele mai cuprinzătoare și generale ale prieteniei se află în Cartea lui Isus fiul lui Sirah (Eclesisticul) la capitolul 6 (doar în edițiile Bibliei de la Jerusalim și a celor editate de Bisericile Catolică și Ortodoxă). Dacă dorim să facem o paralelă cu învățătura lui Epicur, avem în Noul Testament cel puțin un episod emblematic al mesei, cel când Iisus alege ca Ultima sa cină înainte de pătimire să o ia cu apostolii, prietenii săi. În evanghelia scrisă de Ioan la capitolul 15:13-15 este citat Iisus “Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. A destăinui/împărtășii din cunoaștere și a nu o ține doar pentru sine este o caracteristică fundamentală a prieteniei.
Prietenia elimină pozițiile superioare, diferența de clasă socială. Prietenul ne ajută să vedem o altă latură a adevărului despre noi înșine. Nimeni nu poate să se vadă într-o abordare integrală, la fel cum nimeni nu se vede născându-se.
Prieteniile au făcut și fac ca relațiile internaționale să aibă succesul consemnat de istorie, ca ideile să devină programe.
Distanțele geografice sunt suprimate când prietenia este loială.
Prietenia atinge un nivel ridicat de siguranță în momentul în care putem să apelăm la un apropiat indiferent de oră, când intri în casa sa ca în propria casă și nu există nici cel mai mic sentiment că ar putea să apară vreun reproș, când îți poți pune sufletul în mâinile celuilalt fără să se mânjească cu treizeci de arginți, regula de aur fiind încrederea. Prietenia se pune la încercare deoarece omul vanitos, volatil și orbit de putere, glorie deșartă, bani, lipsit de curajul de a fi uneori nonconformist, trădează pentru că nu a învățat nimic din nenumăratele exemple care duc la concluzia că un trădător nu va trăi niciodată fericit și nici nu va fi stimat. Omul interesului se erodează pe sine, fără a putea face ”transplant de suflet”, cel al prieteniei face să crească o comunitate în jurul său asemeni parabolei cu sămânța ajunsă printre mărăcini, el este ”omul de nădejde”. Trădarea este contrariul fidelității, rănește și deseori relația se transformă în dușmănie. Ingratitudinile, decepțiile repetate, suspiciunea motivată sunt cauze profunde ale trădării și șubrezirii unei prietenii. Cea mai mare iluzie (sau prostie dacă se consideră mai potrivit deși expresia e mai dură) este că trădarea poate rezolva siguranța și bunăstarea personală. În fața durerii sau bucuriei, trădătorul manifestă un fel de masochism al singurătății, lașitate, subconștientul său fiind asemeni sufletului cuprins de o metastază a nefericirii. Când pierzi abrupt pe cineva de care depinzi (depindeai) printr-o legătură de prietenie, de fapt te pierzi pe tine însuți. În prietenie diferențele de opinie se respectă pentru că în natura noastră se află și conflictul și puțină rațiune dă mereu pace sufletului deoarece cu puțină rațiune stările conflictuale se pot gestiona.
Prietenia, este o resursă morală, în plus ea se manifestă gratuit și spontan (”asta am simțit, asta am făcut”), este sacră (întâlnirea este un miracol, este un dar al vieții sau al Providenței). În prietenie nu există diferențe de vârstă, iar prin dialogul sincer oamenii descoperă Adevărul. Viața în prietenie, chiar dacă împovărată de griji și de frici, devine mai sigură și mai frumoasă. Cel care descumpănește destructurează esența existenței umane.
Prietenia pentru a fi trainică presupune existența nescrisă a unor reguli etice ale sincerității, a respectului, a comunicării corecte, a capacității de a dărui și de a primi cu sens. Să aveți parte pe drumul vieții doar de prieteni adevărați alături de care să vă bucurați de realizări!