INVIDIA – ”ulcerul sufletului„ (Socrate)
Reflectăm asupra misterului existenței noastre pornind de la viața de zi cu zi. Oamenii se jignesc fie din ură (invidie n.a.) fie de frică (”Principele” cap. VII), iar cu mult înainte de Machiavelli, Ioan Gură de Aur (a se vedea în ”Problemele vieții), menționează că nimic nu îi dezbină mai mult pe oameni decât invidia care este cauzată fie din dorința de putere, fie din cea de a avea cât mai multe bunuri materiale, fericirea unuia fiind nefericirea celuilalt. Arhiepiscopul Constantinopolului compară invidia cu ”un vierme care îi roade inima (omului n.a.) fără încetare”, iar multora le este mai milă de înjunghierea unui animal decât de suferința, eșecul sau durerea semenului lor.
Invidia apare și pentru că unii cred că suntem ceva ce părem a fi, nu ce suntem în realitate.
Istoria omului începe cu un episod de violență împotriva vieții și nu orice violență ci un fratricid. Episodul Cain și Abel este despre invidie cu un deznodământ tragic, o temă recurentă în viața de zi cu zi, în multe familii, la locurile de muncă, în politică, în comunitățile unde trăim și în relațiile internaționale. Avem o istorie plină de conflicte, de masacre, de ură, de frustrați care cred că lumea se învârte în jurul lor (o categorie este și cea a carieriștilor, cei care cred că nimeni nu este mai bun decât ea/el, lui/ei i se se cuvin toate merítele etc.). Freud susținea că istoria este însemnată de istoria lui Cain.
În Cartea Facerii cap. 4, 6-7, avem un dialog între Cain și Dumnezeu, ”Atunci a zis Dumenzeu către Cain: Pentru ce te-ai întristat și pentru ce s-a posomorât fața ta? Când faci bine, oare nu îți este fața senină”. Este o intervenție semnificativă prin care Dumnezeu încearcă să prevină derapajul omului. Acest dialog oferă un model de comunicare analogică, de identificare a sincerității. Fața este posomorâtă, la fel ca și chipul celor răutăcioși, ranchiunoși, îmbufnați, neîmpliniți. În evanghelia redactată de Luca avem o altă descriere la cap. 11, 34 ”când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău este luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci și trupul tău este întunecat”. Ochii sunt și fereastra și expresia sufletului. Azi unii încearcă prin tehnici de photoshop să apară luminoși și frumoși, dar dacă le studiezi zâmbetul forțat și grimasele acide îți dai seama câtă nefericire au. A fi în lumină este o caracteristică a omului care nu este viclean, a celui blajin, a celui care are o scară a valorilor care îi permite să fie puternic în discernământ, să aibă sufletul modelat. Invidiosul și criminalul vor fi mereu asemeni lui Cain, ” zbuciumați și fugari pe pământ”. Cain este prototipul celor care se simt doar ei îndreptățiți să fie ”prima vioară”, cei privilegiați să dețină privilegiul fericirii și al controlului, a celor care sunt aroganți, au resentimente față de alții și complexe când simt că nu mai domină. Cain este exeplul totalitarismului, al celor care ne obosesc și înspăimântă găsind în celăalt, oricare ar fi el, defectul în locul virtuții. Invidiosul găsește mereu tot ceea ce este neplăcut în aproapele său, fără să se uite la ciobul de oglindă din buzunarul său. Cine invidiază nu are soluții decât asemeni totalitariștilor, ridicarea de ziduri, izolarea, închiderea în sine, aumarea unei autosuficeințe individuale care e împotriva naturii omului care este ființă socială, se închide în sine și cu ceilalți asemeni lui. Soluțiile și sprijinul sunt înlocuite cu bârfa, cu toxicitățile, cu arta de a sădi neîncredere în cel invidiat din partea prietenilor, a comunității, a partenerilor de afaceri etc. Freud vorbește în cazul invidiosului despre inconștientul criminal, eliminarea celuilalt, excluderea acestuia (nu doar în sens fizic, incluisiv prin mijloace de comunicare în masă sau prin expresii ale feței de dezaprobare sau neîncredere, de aceea atenție la astfel de mesaje!!).
Salvarea relațiilor și căi de acțiune împotriva invidiei
Citind o carte semnată de Jose Carlos Ruiz, îmi sare în ochi o frază ”lumea nu dorește să înțeleagă bine lucrurile (cauza lor n.a.) ci doar să aibă dreptate” făcând o diferență inclusiv între a gândi și a raționa, a gândi fiind un lucru mult mai complex care combină rațiunea și sentimentul și are de-a face și cu empatia. De cele mai multe ori a reționa înseamnă a căuta doar propriile argumente pe cât se poate de necontestat. Pentru a ne cunoaște avem nevoie să încercăm să simțim, obstacolul neînțelegrilor este tocmai ”simțirea celuilalt” (aici am putea deschide un nou capitol care nu are nimic cu tema noastră, însă care prezintă tot mai mult interes: inteligența artificială). Gestionarea gândirii noastre critice ne va ajuta să diminuăm reacția impulsivă și să ne autocontrolăm. În loc să devenim victime ale calomniatorilor să identificăm mereu calitățile celuilalt.
Parcurcând opera ”Los derechos umanos” de Francisco De Vittoria acesta reiterează o idee care nu ne este nouă însă deseori o tratăm ca banală și anume că problemele oamenilor se rezolvă prin cuvânt/comunicare și prin schimburile de experiențe, de cunoștințe și de afecțiune, atitudini ce ne pot ajuta să parcurgem calea către un nivel de acceptare și perfecțiune.
Când simțim tentația invidiei să nu uităm că celălalt este ceea ce eu nu pot fi și celălalt nu poate fi ceea ce sunt sau ce vreau eu să fiu. Să trăim și să-i lăsăm și pe alții să trăiască. De cele mai multe ori răul este spectaculos și ademenitor, contaminează ușor.
Și spre reflexie un text care definește empatia : ” Tot ce vreți ca oamenii să facă pentru voi, faceți și voi pentru ei” (Regula de aur a conviețuirii din învățătura lui IHS în Matei 7,12).
în situațiile când apropierea este imposibilă este mai bine să ne eliberăm de balastul nefericirii altora. Nu ajută nimănui să se îngreuneze și mai mult vorbind prea mult despre înclinațiile spre rău, nenoricirile, necazurile, firea care poate fi insuportabilă a semenului său, mai bine evităm discuții de acest fel autocenzurându-ne. Când orgoliul nu este rigid, este mai de folos să înțelegem suferința celuilalt nu de a o privi sau judeca, ar fi un pas care poate face diferența.
Împăcarea este un act de curaj care revigorează starea psihică de bine a părților și eliberează tensiunea acumulată și nocivă care poate duce la situații extreme ce sunt descrise în popor cu expresia ” a crăpat de inimă rea”. A ierta – dacă se poate- este un act de maturitate, nu costă de cele mai multe ori nimic, dar se poate câștiga mult, iertarea poate fi cel mai semnificativ gest și cadou. Acolo unde împotrivirea este dură și imposibilă o reconciliere se poate aplica ignorarea celui care crede că ”este întruchiparea adevărului și a dreptății” și continuarea împlinirii binelui aplicând regulile bunei conviețuiri și ale respectului.
Istoria lumii, viețile noastre, ceea ce se petrece în jurul nostru, se află într-o continuă luptă dintre bine și rău, există multe ruini și existențe mutilate din cauza invidiei și de cele mai multe ori nu ne dăm seama că destinul tuturor este moartea și când alegem să nu trăim frumos viața oarecum ne sinucidem, omorând câte o clipă din ceea ce poate să facă să viețuim și noi și alții pe lângă noi aplicând normele etice, încercând să trăim senini ca și cum ar fi ultima zi, respectându-ne pe noi înșine și luând în considerare și dreptul altora să trăiască.