Perioada naturalismului, a marilor romancieri și a revoluției industriale nu poate fi înțeleasă și de atunci nici alte capitole ale istoriei, fără dezvoltarea presei și a industriei editoriale. Publicațiile periodice, cărțile devin obiecte ale cotidianității, fiind promovată profesionalizarea scrierii și conștientizarea autorilor că pot deveni scriitori în măsură să schimbe societatea. Observarea și descrierea realității, analiza societății, reflectarea obiectivității devin caracteristice ale unei lumi care era pătrunsă de valori etice, idealism, entuziasm. Dacă atunci Flaubert își crează o protagonistă care confundă realitatea cu ficțiunea inspirându-se din El Quijote de Cervantes, azi unii generează confuzie între adevăr și minciună, transformând adevărul în minciună, iar înțelegerea și interpretarea fenomenelor sociale devine în multe cazuri un act conștient de manipulare.
Nu mă pronunț dacă noua revoluție industrială 4.0 a însemnat și începutul erei post-adevărului pe care o semnalează ”cronicarii” calificați ai vremurilor noastre. Denaturarea deliberată a adevărului a devenit artă a comunicării și a emiterii de sentințe care intoxică mințile și sufletele oamenilor. Înainte, în țările din est, funcționa propaganda comunistă ale cărei reziduri le întâlnim des în apucăturile descendenților acelor vremuri. Victimele nu sunt doar dintre competitorii economici, politici etc., sunt de cele mai multe ori, din păcate, persoane ancorate în principii care irită destrăbălarea, golăneala, misecuvinismul, nepăsătorismul. Supărații pe această categorie de oameni de omenie sunt cei care nu au respect pentru sens, semnați de ură, invidie, ranchiunoși pe cei care (mai) gândesc și a căror impresie despre ei înșiși deraiază în voluptate narcisistă. Prezența persoanelor venerabile și corecte în lume deranjează. De cele mai multe ori cel care nu reușește să se apere, chiar dacă mobilat intelectual și cu bun-simț, devine o paria a societății, singura vină fiind că își dorește normalitatea. Omului corect, cu o atitudine cathartică, cu un comportament demn, cu idei constructive, departe de primitivitatea vexantă a ”modei în comunicare”, odată publicat un articol defăimător i se pune la îndoială calitatea sau valoarea, judecându-l absolut idiot după categoriile ilogice ”Nu iese fum fără foc” sau ”ceva, ceva undeva e o problemă”.
Mijloacele de comunicare au devenit arme ale defăimării, puse în slujba luptei pentru putere cu scopul de a-i face pe oamenii de bună-credință să trăiască în eroare. De cele mai multe ori nu există nicio tensiune între viziunea subiectivă și realitate, este pur și simplu o atitudine de satisfacție cinică pentru coruperea realității. Confruntarea este imediat eliminată pentru că celălalt este deja pus la stâlpul infamiei, fără să se poată apăra și o scriu în cunoștință de cauză tăvălit de câteva ori prin ”făina binevoitoare” a unor găști, doar că adevărul iese mereu la suprafață.
Fără a subestima dreptul libertății la opinie, fiind un partizan al acesteia, cred că doar o minoritate infimă ar putea contrazice afirmația lui Umberto Eco despre folosirea rețelelor de socializare și banalizarea comunicării și a adevărului. În opinia semiologului italian ”Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”. Cam acesta este duhul veacului nostru.
Trăim în post-adevăr, era în care a intrat omul post-modern, unde instinctul contează mai mult decât esteticul ca formă și stil. Denaturarea realității și convingerile personale în fața obiectivității devin artă și ”adevăr” după cum scriam și mai sus. Datele obiective sunt sucombate de argumentele emoționale. Opinia publică este influențată mai mult de discursuri sentimentale și pentru că lipsește atitudinea critică, rațională și se reduce consumul de carte. Mediile digitale, asemeni unei forțe centrifuge pot destructura sfera publică datorită rapidității pătrunderii manipulării în inconștientul consumatorului acesteia.
Un exemplu oferit de literatura de specialitate când se vorbește despre post-adevăr este momentul Brexit. Brexit-ul este efectul unei manipulări în numele ”salvării” Marii Britanii (pentru cine dorește să aprofundeze episodul le sugerez să îl citească pe filosoful umanist britanic, A.C. Grayling). Paradoxal sau nu, la câțiva ani după Brexit, militantul pentru ieșirea Marii Britanii din UE, Nigel Farange, recunoaște eșecul părăsirii Uniunii căutând, asemeni multor (ne)”asumați” vinovați de serviciu, declarând el însuși că Brexit a fost un faliment ( a se vedea articolul din El Pais din 16.05.2023). Din păcate prea târziu, decizia neinspirată și manipularea au fost consumate.
Subestimăm, ca în multe alte situații, cum post-adevărul ne afectează în mod direct, în cazurile formării opiniei despre o persoană, un proiect sau a luării deciziilor. Indiferența, lipsa unei atitudini critice ne va face să suportăm consecințele subaprecierii noastre până în punctul în care vom ajunge să vedem destructurarea societăților liberal-democrate. Oamenii nu mai gândesc și nu escavează mai jos de la superficie, lipsind reflexia asupra ceea ce se spune, se scrie sau se proiectează. Nu vrem să ne complicăm și să ne obosim să verificăm dacă în spatele unei ironii sarcastice sau știri sunt fapte redate cu acuratețe sau polițe plătite pe facturile intereselor politice sau ale luptei pentru dominarea piețelor financiare sau rivalități economice sau răfuieli personale.
Răul și prostia pot fi combătute prin educație, vigilență, atitudine, dreaptă cumpănire, coordonare și colaborare între cei cu simțiri asemănătoare și mai ales construcția unei infrastructuri umane a celor care deși au idei diferite cred în valoarea Omului.